Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din - constituțională a Consiliului

Reprezentanții poporului francez, constituit în Adunare națională, considerând că ignoranța, uitarea sau disprețul față de drepturile omului sunt singurele cauze ale publicului nenorociri și ale corupției guvernelor, au hotărât să expună într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre pentru om, pentru ca această declarație, mereu prezentă la toți membrii corpului social, care le amintește continuu de drepturile și obligațiile lor, în ordinea în care actele puterii legislative și cele ale puterii executive, care ar putea fi fiecare moment comparate cu scopul oricărei instituție politică, să fie mai respectate, astfel încât cererile cetățenilor, bazate de acum înainte pe simple și incontestabile, întoarce întotdeauna la menținerea Constituției și fericirea tuturorÎn consecință, Adunarea națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei supreme, următoarele drepturi ale omului și cetățeanului. Diferențele sociale nu poate fi întemeiată decât pe utilitate publică comună. Scopul unor astfel de asocieri politice este conservarea patrimoniului natural și imprescriptibil drepturile omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, securitatea și rezistența la opresiune. Principiul de toate suveranități rezidă esențial în națiune Nici un corp, nici un individ nu poate exercita o autoritate care nu emană în mod expres. Libertatea este de a fi capabil să faci ceva care nu face rău altora: astfel, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are terminale numai cele care asigură celorlalți membri ai societății de a se bucura de aceleași drepturi. Aceste terminale pot fi determinată numai prin lege Legea are dreptul să-și apere acțiunile dăunătoare pentru societate.

Tot ce nu este interzis de către lege nu poate fi împiedicat și nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce ea nu este ordonat. Legea este expresia voinței generale Toți cetățenii au dreptul de a fi de acord, personal sau prin reprezentanții lor, la formarea sa.

Ar trebui să fie aceeași pentru toți, fie că protejează, sau dacă-l pedepsi. Toți cetățenii fiind egali în ochii săi sunt la fel admisibilă pentru toate demnități, funcții publice și de ocupare a forței de muncă în funcție de capacitatea lor și fără a face distincție altele decât virtuțile lor și de talentele lor. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut în cazurile determinate de lege, și în funcție de formele pe care l-a prescris. Cei care solicita, viteză, rula sau executa comenzile pe arbitrare, trebuie să fie pedepsiți, dar orice cetățean numit sau confiscate în temeiul legii trebuie să se supună în acest moment: el se face vinovat de rezistență.

Legea va stabili pedepse strict și evident este necesar, și nimeni nu poate fi pedepsit cu excepția cazului în temeiul unei legi stabilite și promulgate anterior infracțiunii și legal aplicate.

Fiecare om fiind prezumată nevinovată până când el a fost declarat vinovat, dacă se consideră că este necesar să-l oprească, orice rigoare care nu ar fi necesare pentru a asigura persoana lui trebuie să fie aspru reprimate de către lege.

Nimeni nu ar trebui să fie molestat pentru opiniile sale, chiar și religioase, cu condiția manifestarea lor să nu tulbure ordinea publică stabilită prin lege.

Libera comunicare de gânduri și de opinii este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului: orice cetățean poate așadar vorbi, scrie, imprima liber, cu excepția să răspundă de abuzul acestei libertăți în cazurile determinate prin lege. Garanția drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o publice vigoare: această forță este, prin urmare, instituită în avantajul tuturor și nu pentru o anumită utilitate de cei cărora le este încredințată. Pentru întreținerea de forța publică, și pentru cheltuielile de administrare, o contribuție comună este indispensabilă: ea trebuie să fie distribuite în mod egal între toți cetățenii, pentru că facultățile lor. Toți cetățenii au dreptul de a stabili, prin ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice, de a consimți în mod liber, să urmărească ocuparea forței de muncă, și pentru a determina proporția, de bază, de colectare și de durată. Orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are Constituție.

Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi lipsit, dacă nu este atunci când necesitate publică, în mod legal menționat, este necesar, evident, și cu condiția unei juste și prealabile despăgubiri.